sacra banalitate

by vasile dolean

Aversiunea fata de democratie

Referendumul Brexit a scos la iveala un foc care ardea mocnit in multe constiinte: aversiunea fata de democratie.

« Doua idei contrari. Una cuprinde adevarul si cealalta falsul. Se cauta adevarul. Adevarul nu poate fi decat unul. Se pune la vot. Una intruneste 10.000 voturi, alta 10,050. Este oare posibil ca 50 de voturi in plus sau in minus sa determine adevarul sau sa il nege ? […] Gasirea adevarului nu poate fi incredintata majoritatii, dupa cum in geometrie teoria lui Pitagora nu are a fi pusa la votul multimii, pt ca aceasta sa-i hotarasca adevarul sau sa il nege ».

Citatul de mai sus reflecta in buna masura atitudinea intelectualilor fata de « valoarea » in sine a votului Brexit, mai ales ca cei «50 » (au fost 2 procente) care au facut diferenta nu aveau gradul de pregatire a celor ce au votat pt Remain (teoria lui Pitagora nu poate demonstrata de masa de rand, ci doar de un om educat). Comparatiile pe structura de varsta, pregatire sau clasa sociala, sa nu le numim discriminatorii acum, vin sa intareasca pozitia asta (Oxford, Cambridge si City-ul londonez au votat >70% pt Remain).

Toate bune, doar ca rationamentul citat apartine lui Corneliu Zelea Codreanu (din Doctrina Miscarii Legionare). A evoluat gandirea politica de atunci ? Sa ne uitam bunaoara la autori contemporani, care de buna seama au avut o inraurire asupra multor intelectuali (ce se manifesta acum):

« In democratie, intre stat si individ, se afla doar masele, care sunt amorfe » (HR Patapievici, Omul recent)
« De indata ce democratia isi pune problema alegerii celor mai buni, democratia ca tehnica de evitare a conflictelor se confrunta cu problema adevarului, care nu mai poate fi rezolvata printr-o simpla tehnica electorala, deoarece adevarul nu se voteaza – el se accepta, fie prin demonstratie, fie prin revelatie. Democratii de stricta observanta ar trebui sa recunoasca adevarul elementar ca adevarul nu poate fi descoperit prin vot, ci numai prin tehnici care exclud marele numar si presupun modalitati de selectionare bazate pe excelenta » (HR Patapievici, Omul recent).

Lasand la o parte gafa « masei amorfe » si confuzia de planuri extrem de surprinzatoare a dlui Patapievici (Adevarul Unic e situat in afara timpului si spatiului, « justul » pe care il cauta el nu se regaseste in istorie, indiferent de gradul de modelare matematica sau economica, vorbim de alte categorii, care importa cel mult metafizic, daca nu practic si util), modul de a aborda democratia este similar – diferenta intre Adevarul unic a lui Codreanu si « adevarul nu se poate descoperi prin vot » a autorului Omului recent, este neglijabila.

L. Boia (in Mitul democratiei) pulseaza si mai clar : « Usor de zis ca fiecare decizie trebuie sa apartina poporului, intrebarea este daca poporul are suficienta competenta pentru a se pronunta asupra celui mai mic detaliu ? »
Al. Paleologu : « Mitul democratiei se leaga de mitul nediscriminarii […]. Electoralismul este tot consecinta nediscriminarii. Sigur, si votul este un tip de discriminare, dar nu unul f. intelegint »

Dan Alexe : «… Dar, dincolo de asta, inițiativa lui Cameron de a propune un referendum cu vot majoritar absolut (adică tot ce e peste 50% e decisiv) era idioată. In condițiile în care nici mulți oameni instruiți nu înțeleg funcționarea instituțiilor și construcției europene, a pune la mezat soarta Angliei și a continentului, lăsând-o pe mâna gloatei cu majoritate de două procente manipulate de presa populară agresivă a fost un act de sinucidere politică și inconștiență criminală. […]. E o falsă idee a democrației să dai pe mâna mulțimii, cu două căsuțe DA sau NU, chestiuni atât de complexe, pe care după aceea mulți din votanți recunosc că nu le-au înțeles »
Exemplele pot continua, prea numeroase pt spatiu.

Dupa cum se vede, gandirea politica romaneasca nu a progresat prea mult fata de exaltarea perioadei interbelice. Se pierd din vedere notiuni primare despre democratie, aceasta nu mai inseamna « puterea poporului », ci un sistem complex care sa recunoasca diversitatea intereselor si agregarea lor in limita posibilitatii, prin vot, dar si prin institutii.

Problema « competentei » poporului intr-o problema data e strict legata de decizia optima (adica solutia ideala a acelei probleme), concept inexistent – nu exista un Bine general, universal recunoscut si recongoscibil. Se ignora tipurile umane (Spranger) : omul teoretic, omul economic, omul social, omul puterii, omul religios etc. In fond, fiecare are adevarul lui, nu exista un “adevar” unic in planul istoriei omului (revenim la confuziile dlor Patapievici si Corneliu Zelea Codreanu).
(Brexit-ul poate exemplifica simplu viciul de gandire : substratul UE e 90% economic, iar spiritul practic al omului de rand poate fi mai intuitiv in materie decat a profesorului de filozofie de la Oxford : UK are un deficit comercial cu cronic UE, din care cu Germania absolut infiorator: 50 miliarde euro anual. Micul antreprenor care suporta presiunea produselor nemtesti nu este oare mai avizat sa isi doreasca alt tratat cu UE care sa il protejeze de concurenta germana, decat filozoful care gandeste in concepte abstracte Statele Unite ale Europei?)
Argumentele pot continua, prea numeroase pt spatiu, dar la indemna oricarui student preocupat de filozofia politica.

Consensul antidemocratic din gandirea politica autohtona are radacini adanci si este aproape generalizat, doar formele, rafinamentul de limbaj si fapte in care sunt exprimate difera intre stanga si dreapta, intre PSD, PNL sau « societatea civila ». Falimentului sistemului politic de la noi e si rezultatul acestui viciu de gandire, care se manifesta subliminal la toate nivelurile societatii.

Cetatea Blidaru – capodopera de sub timp

DSC_0181 - Copy

Farmecul munților dacici din zona Orastiei ar fi nespus mai sărac fără perla militara a ansamblului fortificat de acolo, cetatea Blidaru. Nu doar ca foarte probabil este un loc virgin de cucerirea romana, dar spațiul pe care il respira, cu sălbăticia din jur, pădurile de poveste si orizontul dealurilor împădurite te împing într-un târâm mitic, atemporal. Pregătirea pentru aceasta stare de spirit o face deja pădurea prin care trebuie sa urci preț de un ceas pentru a ajunge pe vârful cetății. Nu este o pădure oarecare, ci una de basm, cu copaci opere de arta, un sculptor uman fiind neputincios in fata formelor si personalității pe care o iau niste fagi banali, s-ar zice ca vor sa întruchipeze vechile spirite dârze si complicate ale primilor stăpâni, dacii. Pe alocuri poteca e abia vizibila, dar arborii marcați te duc până sus, alături de urmele de copite, bucuria fiind ca acolo sa găsești pe posesorii lor nechezând liberi, chiar pe cetate. In decorul acesta te aștepți sa auzi zăngănitul de arme a tinerilor daci antrenându-se in lupta cu falxul, bănuită fiind școala militara de aici; sau pur si simplu nu te aștepți la nimic, simpla ființare in acest spațiu fiind suficienta in sine si pentru sine, având doar conștiința cerului albastru de deasupra si a munților din depărtare.

DSC_0211 - Copygenereaza-img

Configurație si rol strategic

Aparent construita de Burebista, cu scop strict militar (dar in buna tradiție dacica, in apropiere exista si un sanctuar religios) are o structura relativ simpla, dar eficienta. Nu vom insista prea mult asupra ei, ci mai degrabă asupra importantei strategice in ansamblul fortificat care proteja Sarmizegetusa. Pe scurt, cetatea este compusa din doua incinte (una trapezoidala, respectiv patrulatera), 6 turnuri de apărare si un turn de locuință pentru comandantul garnizoanei. Cea mai mare parte a zidurilor este din piatra fasonata (opus quadratum), de inspirație greceasca, fiind cea mai avansata tehnica de construcție a vremii, stiut fiind deja ca cetatile dacice erau foarte evoluate fata de alte constructii barbare, din afara spațiului greco-roman, cum ar fi cele celtice, germanice, ilirice, etc. Perfecțiunea cu care erau lucrate pietrele din celebrul murus dacicus face îmbinarea naturala suficienta, fara nici un fel de liant in afara bârnelor de lemn in coada de rândunică din interiorul celor doua rânduri de pietre.

002DSC_0179 - Copy

Mai interesante sunt insa cazematele / platformele de lupta din partea de N-NV, opt la numar, folosite pt catapulte sau baliste, care, alaturi de eficienta săgeților si a sulițelor asigurau controlul zonei la o depărtare de câteva sute de metri. Totuși, cetatea nu are linie vizuala directa cu valea Gradistei, o armata care urca catre Sarmizegetusa prin defileu, putand, in extremis evita fortificatia. Aceasta izolare aparenta este înlăturata prin construirea pe muchiile dealurilor vecine a unei rețele de 18-20 turnuri de aparare din piatra (cele mai multe necercetate, iar cele săpate, acoperite la loc spre conservare din lipsa de fonduri!). Turnurile au de regula o dimensiune intre 11m x 11m si 15 m x 15m, si puteau adăposti citeva zeci de soldați, in special arcasi, rolul acestora fiind deja consacrat in armata lui Decebal, cu contribuție semnificativa se pare in victoria de la Tapae asupra lui Cornelius Fuscus. Dan Oltean estimează distantele pe care turnurile si artileria din Blidaru le puteau acoperi, graficele lui de mai jos fiind ilustrative pentru configurația locului (vezi poze, lucrarea Regii dacilor…). Tot el a identificat un puternic val de apărare de pământ de 700m, vizibil doar iarna din cauza vegetației abundente care înconjura Blidaru, si care aducea o noua provocare armatei invadatoare. Ansamblul cetății si a turnurilor erau gândite dupa un plan unitar, adaptat la geografia muntoasa, poziționarea strategica facand ansamblul unic intre sistemele defensive ale antichității, o armata invadatoare având o poziție extrem de dificila.

turnuri003

Sursa: Dan Oltean, Regii Dacilor…

Mai trebuie amintita cisterna de apa, surprinzător situata extra-muros, pe o panta înclinată din nordul zidurilor, acum intr-o forma avansata de degradare si cu un risc iminent de prabusire a zidurilor ramase datorita alunecărilor de teren.

Războaiele daco-romane si Blidaru

Defileul ce urca spre Sarmizegetusa pe valea Orastiei este aparat de la intrare de cetatea Costesti (fosta capitala a Daciei de la începutul domniei lui Burebista), urmata de ansamblul format din Blidaru si turnurile aferente. Un atac catre capitala regatului prin acest defileu presupunea depășirea prealabila a fortificațiilor apărătoare. Cucerirea Costestiului a fost o mare victorie romana, facilitata de spatiile largi care permiteau desfășurarea armatei imperiale in structura ei de atac si mai ales poziționarea artileriei de asediu (caro-balistele) pe dealurile din împrejurimile cetatii, apărătorii fiind pasivi in încercuirea inamica. Nu acelasi lucru se întâmpla insa in asediul asupra zonei Blidaru, unde dacii dictau mersul luptei si aveau toate avantajele de partea lor. (In fapt, cred ca dacii au sesizat slăbiciunea defensiva a fostei capitale de la Costesti, cu rol civil si urban insemnat, iar construcția Blidarului e un răspuns la aceasta, fiind zidita chiar in proxima vecinătate (doar la 1.5 km), dublând astfel punctul de acces spre Sarmizegetusa din valea Gradistei).

Tot aici pe dealurile împrejmuitoare dacii au săpat cinci platforme de lupta cu perimetru de citeva sute de metri fiecare, si valuri de pământ. Astfel, dacă romanii treceau de cele cinci platforme si obstacolul valului de pamant ce inconjoara dealul Blidarului, accesul spre fortificația militara trecea prin ploaia de sageti, suliti si proiectile aruncate din cetate si turnurile de pe dealuri, in multe zone atacatorul fiind supus unui tir încrucișat, aproape imposibil de surmontat (vezi poze). Mai mult, indiferent de direcția de atac, pantele dificile de acces nu permit alte arme decat arcurile si sabiile, in timp apărătorii aveau de partea lor artileria. Același spatiu limitat împiedica desfășurarea armatei romane in linia obișnuită de atac, ceea ce facea eficienta unui atac extrem de redusa, in timp ce apărătorii aveau pierderi minime.

Daca ne uitam pe harta, Sarmizegetusa Regia este apărată intr-un semicerc aproape perfect de fortificații puternice, Piatra Rosie, Costești, Blidaru, Balnita, Capalna, Cugir (cu excepția ultimei, toate patrimoniu UNESCO pe criteriile „unicitatii” si a „nivelului de dezvoltare excepțional al civilizației regatelor dacice”), iar in spate, de munti. Aparent doar, caci pe acolo au dat romanii atacul decisiv ce a dus la graba cu care s-a încheiat primul razboi. Multe voci sugerează o trădare, localnici care au indicat pe unde trebuie atacat, dar la fel bine se poate invoca experiența romana din războaiele punice, când Hanibal a atacat pe coama munților aterizând pe neașteptate in mijlocul Italiei fiind la un pas de a cuceri Roma. Indiferent de varianta, ansamblul defensiv format din cetatea Blidaru si turnurile din jur si-a dovedit eficienta, romanii fiind nevoiți sa isi oprească înaintarea spre Sarmizegetusa prin defileu dupa cucerirea Costestiului (cea mai facila cale), acesta fiind un indiciu important ca Blidaru nu a putut fi cucerita. In sprijinul aceleiași idei sunt si lipsa stratului de arsura descoperit la alte săpături (la cetățile cucerite – si incendiate – atinge 0.2-0.4m, la Blidaru fiind inexistent), precum si linia îngrozitor de dreapta a porții de intrare si a zidurilor care au scapat de presiunea pământului depus nesimțitor peste ele.

Astfel, simbolul de arta militara dacica, Blidaru a rămas in picioare, intact, dar din pacate pentru daci, cu putine efecte asupra deznodământului final; cetatea a fost probabil abandonata, fie din lipsa de provizii, fie dupa ce romanii au cucerit Sarmizegetusa, sau mai precis, după moartea lui Decebal, care a însemnat in fapt terminarea războiului.

Sub greutatea timpului

Daca armata imperiala nu a reușit sa cucerească cetatea, nepăsarea timpului o va face. Daca ne uitam la o poza din 1960 observam malul de pamant in dimensiuni rezonabile, care inca nu îneacă zidurile. In prezent, depunerea naturala de pământ de pe cetate a capatat proporții înspăimântătoare, nu doar ca zidurile sunt putin vizibile, dar greutatea uriașă a masei de depuneri a pus presiune pe zidurile exterioare deformându-le linia, atat de perfecta in spatiile bine conservate, disclocand chiar pietre si bucati întregi de zid. Turnul de locuință atat de clar vizibil acum 50-60 de ani, in prezent trece neobservat pentru ochiul neavizat (vezi poza). Ipostaza cea mai nedemna o sufera insa cisterna de apa, aflata pe coborâșul de la N de ziduri, care si-a pierdut o buna partea din ziduri, iar alunecările de teren pun in pericol zidurile de pietre ramase surprinzător de drept dupa 2000 de ani.

001DSC_9491

Indiferenta si ignoranta sunt cu atât mai apăsătoare cu cat cetatea ar putea fi reconstruita integral, cu risc minim de abatere fata de forma originala. Structura de baza e foarte bine conservata, si daca de exemplu, asupra formei si dimensiunii templelor de la Sarmizegetusa Regia pot exista dezbateri nesfârșite, geometria si forma turnurilor de apărare si de locuințe dacice sunt deja bine cunoscute, iar provocarea de a șlefui pietrele de calcar in perfecțiunea dacica nu e neînsemnată chiar pentru ziua de azi. Dar deznădejdea imaginii de azi a cetății e întrecută doar de resemnarea ca o posibila Blidaru reconstruita in forma de odinioara, alaturi de turnurile surori, in splendoarea războaielor cu romanii, e o bucurie inaccesibila unor muritori uitati ai României de azi; care, in context fie spus, nu mai e o țara săraca, dar distribuirea bogăției rămâne dupa criterii ce sfidează nu doar principiile finanțelor si ale bunului simt economic, dar si conștiința istorica naționala sau imanența sângelui.

………………………………………………………………………………………………………………………..

In mod natural, istoria noastră dacica si interpretarea ei sunt subiectele zilei, dar curentele dacopatice sau contra-dacopatice sunt ambele inutile forme de ignoranta, fara beneficii in domeniul cunoașterii istorice sau a auto-cunoașterii noastre ca popor. Dincolo de cele doua tipuri de rătăciri, cea mai periculoasa este însă lipsa de implicare a autorităților de a sprijini, dacă nu refacerea, cel putin descoperirea, conservarea si promovarea unui trecut primar indispensabil oricărei generații care viețuiește pe acest pământ numit in prezent România.

Nepăsarea abisală, dirijată sau ignorantă, asupra civilizației dacice aduce norii neființei deasupra unei istorii si identități, de un farmec, unicitate si complexitate care sunt departe de a fi valorizate la prestigiul lor real. (Aici nu este vorba de dimensiunea mitologica hiperbolica invocata de tracomani de la 1913 încoace, ci de una istorica, reala). Iar aceste atribute sunt ADN-ul acestui popor, care zace sub un munte de complexe si nefericiri, renașterea lui identitară si axiologică fiind legata in primul rând de valorizarea acestui trecut; desigur, de acum într-o perspectiva creștină, nu zalmoxiana.

cetatea-blidaru-1

Mai multe poze aici:

https://www.facebook.com/vasile.dolean/media_set?set=a.1008043555873395.1073741840.100000032806857&type=3

Related:

https://sacrabanalitate.wordpress.com/2014/12/03/sarmisegetuza-regia-in-cautarea-identitatii-pierdute/

Back to Greece

The 2000’ was the decade of indebtedness, especially starting halfway distance. The looming future of bright opportunities globally, cheap and abundant money, the quest of lenders for easy, highly rewarded investments made fundamental analysis at both corporate and sovereign levels look obsolete, setting the ground for quite a terrifying picture in the aftermath of the 2008 crisis; or may that the economics of the 21st century suggest different macro patterns, to which we are in train to adapt to, and debt levels need reconsideration? The following lines try to give a small insight into this.

Let’s take for the traditional stance (of high financial indebtedness) the article of some BCG analysts, Back to Mesopotamia, which state (based on several analyses of different economists) that total financial debt at a country level (ie sovereign, corporate and household segments – financial institutions (FIs) excluded) shall not exceed 180% of the GDP per country, a threshold set for a sustainable indebtedness, as each of the a/m segments can support a load of 60% of the GDP (assuming an interest rate of 5% and a nominal growth rate of 3 percent / year – different level if changing interest rate or growth).

The BCG paper shows how most of the (economically relevant) countries have deeply exceeded this level, while forecasts are glooming, because austerity is likely to take place of high growth (limited by slow demographic changes, lack of competitiveness of many countries) and debt restructuring (like happened in Mesopotamia at every king’s change, when the debt slate was cleared) is limited to the eroded equity of the banks to support the losses.

The article used 2009 data that I’ve updated to the 2014 figures, a picture that got much worse; most people expected deleveraging after the crisis, but for some reasons the debt levels kept rising. We’ll come back to that.

As of 2014, on a selected range of countries, the threshold was severely surpassed, and massive debt reduction would have to be considered in order to get back to handbook levels:

graf1A couple of points:

1. (How) is that possible (to reduce debt)? Effects on the economy?

2. Are the new levels “normal”? – and here we get to the opposite stance

i) Without going into details, textbook solutions vary from write-offs, taxing the financial assets, but mainly converge on posting successive primary budget surpluses, in conditions of a given GDP growth – which would lead to a natural deleveraging (there is a certain equation which correlates the two in order to release enough resources for the purpose of debt reduction).

A few comments. Write offs and restructuring are limited to banks’ narrow equities (to withstand loses) and / or to political power ability to fund the restructuring and may have great social, political and economic side effects, including limiting growth.

A more sensible solution, primary budget surpluses – a result of fiscal adjustment – correlated with a certain economic growth seems like a recipe proposed both in theory and for countries in difficulty. An extensive McKinsey study on the matter finds the figures that would solve the deleveraging equation:

graf2

Let’s take Greece. It is obvious that Greece consumed much more than it could afford during the 2000’ mostly on trivial destinations like highly excess pensions & wages (although some opinions give investments – ie in western companies – a higher weight than seen), supported by greedy lenders which disregarded internal imbalances and eyed only the inspiring interest rates they received.But is this possible to go into such fiscal readjustment and GDP growth in the same time?

Covered by recent political image, Greece’s efforts of the past years are massively underplayed: P. Krugman (2008 Nobel Prize) observed the incredible adjustment on the fiscal side – close to 20% of potential GDP, which surpasses EUR 2.5 mio per year, a tremendous amount for a country of this size.

graf3

Secondly, according to the same author, Greece has accepted roughly a 25 percent cut in nominal private-sector labor costs, or more than 30 percent relative to the euro average, far more than anyone else:

graf4

Of course, the variable which makes efforts look ineffective is GDP decline, by more than 24 pp during 2010-2014 (vs. a 2.5% annual growth necessary, as per above). In the context, trying to negotiate a way out of austerity for Greece is not only a social common sense, but an economic must (for debt repayment), as no matter what more adjustments, as long as GDP does not take off, there is no happy ending. Hopefully, the (bureaucrats) European creditors would understand that such compromise serves best their interests and that the inflexibility showed is rather politically based.Despite the severe adjustments, public spending did not manage to descend under the ceiling of 50% of GDP (vs. 44% in 2006), a figure second only to the socialist France (57% of GDP) – from the analyzed countries (see below).

(It is worthless to say that Greece firstly should have never entered the Euro area (it never met the adhesion criteria, but the big guys who yell now waived it in), and a possible exit would lead to an abyssal default, as second two of drachma, all balance sheets, public and private would explode, rendering all debt inconceivable).

graf5

ii) In the global context the boiling topic is why financial debt (at public and sometimes corporate level) burst after the 2008 crisis (for detailed figures please refer the a/m McKinsey survey, and chart below).Source: Eurostat, Trading Economics, own computations

(Retail debt in developed countries remains a hot potato, but it should make a case by itself).

graf6

Beyond political reasons which are always part of a democracy scenario (ie irresponsibility in supporting unfunded commitments), some economic based reasons take shape in respect to developed countries.

One stance – taking UK, for example, which doubled the public debt since 2006 to support unexpected deficits starting with 2010 – of Simon Wren-Lewis, is that despite UK was running minimal deficits before the crisis and a modicum public debt (ca. 40% of GDP in 2006 – but more than 90% in 2014!), it was hiding important structural deficits; this is explained through a (questionable) method of reinterpreting GDP data, based on estimates of potential output that show that UK was overheated and operating far above sustainable levels before the crisis, with afferent expenses adjusted accordingly. The point is that the overall consensus at the time on UK macro was a flaw, and no contrary opinion such as of today. The statistical method may be contested (ie reinterpreting past GDPs), but the idea remains, and most surely it was replicated at different scales in several countries (Ireland higher, France lower, etc. including Romania). The challenge about how to predict such cases is on, as “counter-factual” economics is of theoretical use.

Equally, a tangent idea is that large (debt financed) budget deficits provoke the “crowding out” effect, subtracting funds for investments in private sector and therefore severely limiting GDP growth. Although, as usual, economists are not aligned on the idea, it has to be remembered as growth was small for many countries with such deficits. (Surely, analyzing the structure of public expense would explain if a Keynesian background or not). Regardless of the reasons, the trend and current levels of indebtedness should be under review as broke the mould of classic economics.

graf7

In respect to the US, although it was no easy at all on its indebtedness in the period (102% of GDP in 2014 vs. a rule of thumb level of 63% of GDP in 2006), with cumulated public deficits equaling the profligate UK, there are other views from the American economists in respect to reasons, which may apply to other developed economies. Brad DeLong explicitly argues in an article “rethinking economics” a set of two strong ideas that i) governments should be substantially bigger in the future than in the past and ii) public debt levels have historically been too low, not too high. A short development on both:

  1. i) traditionally, governments stick to public goods non-rival, non-excludable, like public defense, disease control, education, retirement of health, although for the last position there is a thin line regarding the efficiency of public vs. private sectors.

Very briefly, the author argues that because of the changing structure of economy, the involvement of the state shall be bigger, namely in education and retirement, as decisions that affect LT future and are often taken on incorrect ground; for instance in the US the medical treatment, food and rent at old age depend on several decisions taken decades earlier. It is a fact that many people take these decisions badly and it’s very easy to miss it; libertarians’ LT retort is that own faulty decisions is never a concern, as the overall market – through others’ wise moves – leads to good results.

As I take it, at a subliminal level, is that the failed layers of capitalism (including education, medical care or information asymmetry) have to be corrected through this kind of paternalism. And, the mandatory 12th grades, social security or medical care proved good results, but if these ideas came some 30 years ago, would be submitted charges of communism, and even today would shake the bible of free markets. So open issues.

  1. ii) the second point is a bit complicated and large for this space, but roughly states that government debt was not too high, but historically low, firstly confirmed by i), but mainly that we should bear in mind the r-g result (the difference between the real rate of interest on government debt – r and the rate of economic growth – g). When negative, which for the US has been consistently negative, it makes sense to keep on borrowing. But how does it work?

A deficit spending would have to be compensated at some point in time, and even if the gov. doesn’t plan to pay off debt, it would have to cut some expenses or raise taxes in order to generate a primary surplus to stabilized debt to GDP ratio. But when r is less than g, the debt to GDP ratio stabilizes itself and extra government expenses had efficiency and indebtedness makes sense. For what countries is the r-g negative, it is study itself, but for European players, including Germany, it is not the case…

However, this is an edgy proposition that I would see it functioning more like ROA (return of assets) at a corporate level in relation to interest rate; as long as ROA exceeds interest rate, the shareholders are prone to take a loan, as the efficiency of equity increases, but it does not mean we can borrow forever, and the company itself may be at danger on a downside.

The r-g equation needs a lot of attention, and could be developed in a standalone study, but has to be reminded, as for Greece (and Romania!) makes a lot of sense.

These are only a few ideas that only state the changing environment, and the need for new paradigms. I’d only wish that Romania to have a conscience about its evolution and some arguments for the chosen direction.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Coming back to Greece, it is the icon of a mix of complex factors with no easy solution, and esp. not a bureaucratic one. Will Greece fall (out of the euro area, and implicitly to an abyssal default)? I don’t think so, for several reasons:

  1. the indebtedness picture shows that is could only a warm up case for the likes of Italy, Spain, Ireland or Portugal and later on, several others.
  2. markets are not that about metrics, but behavioral finance prevails, the unknown of irrational decisions in a downside scenario is huge.
  3. the paradigms over what public debt is and how to cope with it in the post capitalism era are not at all agreed, so cannot charge a person of a crime that is not clearly defined yet
  4. Germany is the loudest voice of creditors, but in the same time the great winner of the EU status quo with reduced debt and deficit, and hugely trade balance surpluses (in excess of EUR 200 bln annually, against the chronic trade deficits of the likes of France and UK); would it risk its advantages? Probably not
  5. political and economic reasons hovering around several Greek assets, including banks and abroad interests.

Therefore, I presume Greece has a bumpy, but still safe road ahead, the only unknown is the sacrifices it still has to make (in terms of interests and assets).

Regardless of what happens, macroeconomics needs to be rethought, and just like for philosophy, which left the real world behind some decades ago, has to be brought in connection with 21st century reality.

.

.

PS: As the above figures show, in the economic war between Russia and the US, if we take away the privilege of printing dollars and selling T bills to non-oriented buyers, the bet is not that clear as it seemed, confirming that economics and its politics are in redesigning mode.

(Russia’s GDP grew from USD 196 bln in 2000 to USD 2095 bln last year, that’s 10.7x nominal higher under Putin / Medvedev era. Not only that, but gov. debt declined from 100% of GDP in 1999 (about Greece level in 2006) to a negligent 14% of GDP last year, accumulating in the meantime significant budget surpluses; if only its politics would be as sound as its economics…).

Taxi ANAF

descărcare

E inutil a clasifica acțiunile ANAF din ultima perioada. In aberația conceptului, nu respecta principii de finante (materialitate, eficienta controlului – o actiune ce costa vreo 2000 de lei recuperează 50 – functia constructiva, educativa-stimulativa samd., iar gurile rele le atribuie un substrat ocult ; personal, nu cred ca exista atita subtilitate. Tocmai de aceea le-a scapat un domeniu la îndemâna, unde evaziunea fiscala e cu indulgenta 50% : taxiul bucurestean.

Paradoxal, tariful / km la taxi  in capitala e de doar 1.39 lei, adica aproape la jumate fata de Cluj, Craiova sau chiar Buzau. La acest pret ajungi aproape oriunde cu 15-20 lei, pe distante respectabile dintre marile bulevarde; in aceste conditii, chiar daca ai nervi suficient de tari sa te încumeți in traficul bucureștean (unde e o buna ocazie sa evaluezi gradul de cultura si educație al poporului, cu bonus o lectie de dezvoltarea vorbirii si a semnelor), economic, nu prea face sens sa folosesti automobilul propriu. Doar parcarea platita la parcagiii tuciurii poate costa mai mult decat alternativa taxi, in timp ce in eventualitatea (deloc improbabila) sa lovești masina, bugetul de transport e dezechilibrat pt citeva luni. Evident, fara a cuantifica starea psihica, un ceas de condus, la ora de varf nu se reabiliteaza usor.

Din aceste motive, in minte cu principiul ca « daca vrei sa cunosti cu adevarat un oras, plimba-te cu taxiul », sunt un client zilnic al firmelor bucurestene de taxi. (Pitorescul de neinchipuit al povestilor auzite de la taximetristi trebuie amintit odata). Totusi, nu poti sa nu fi intrigat de modelul de business al firmelor de taxi : cum sa faci bani la pretul asta, in conditiile unor costuri mari, in crestere (de la combustibil, piese de schimb, samd), si a unei abundente de masini galbene ? Si mai ales, de ce se mentine tariful asta ridicol in orasul cu cea mai mare putere de cumparare din tara ?

Raspunsul e la indemana oricui face citeva curse de taxi si pune intrebari tintite unor taximetristi mai isteti, deloc putini in Bucuresti.

i) in Capitala sunt ca. 10,000 de taxiuri, pe principiul legal 4 licente la mia de locuitori. La acestea se adauga un bonus de ca. 5-6,000 licente din judetul ilfov, acordate, in multe localitati dupa o logica care scapa. Dezbatarea despre legalitatea acestora e intensa si evidenta…nr taxiurilor din IF e supradimensionat si legal nu au voie sa faca curse in Bucuresti, exact unde isi fac banii.

In cazul IF, toate licentele sunt obtinute de o mina de oameni (cu puternic substrat politic – un taximestrist imi spunea despre targeturile pe care le au acestia in preajma campaniei electorale), spre deosebire de Bucuresti unde dispersia e mai mare intre firme si PF.

Modul de lucru e simplu pt cineva care detine / obtine o licenta : isi cumpara o masina (noua sau second hand, in anumiti parametri), o colanteaza, ii gaseste soferul si ii da drumul; sau mai simplu, vorbeste cu un prieten cu bani care ii pune la dispozite un nr. de masini dupa cite licente are, pt care e remunerat conform mai jos.

Soferul plateste, aproape invariabil, 100 RON / zi pentru folosirea licentei si a masinii (evident, suportand combustibilul). Aceasta taxa – platibila fie ca mergi sau nu – trebuie depusa la max. 2-3 zile in casieria firmei, incasare pt care soferul de taxi nu primeste nici un document justificativ (info de la soferii cu care am vorbit). Tot de la ei stiu, ca 50% din banii acestia merg la firma care asigura dispeceratul, brandul si reparatia masinii, iar restul (procentul e confirmat si de o ancheta a Gazetei Sporturilor), la deținătorul masinii care poate fi sau nu aceeasi persoana cu titularul licentei. In traducere, max. 50% din acesti bani de taxa pe zi au sanse sa fie contabilizati. Sa facem un calcul pt Ilfov : 6,000 licente x 312 zile lucrătoare / an (6/7) x 50 lei înseamna RON 93.6 mio / an nefiscalizati (EUR 21 mio) – in varianta optimista ca cealalta jumatate vede integral registrele contabile.

ii) La nivel de Bucuresti, situatia e identica (aceeasi taxa zilnica), cu mentiunea ca circulatia taximetrelor in permitrul orasului e legala. Sunt 10,000 licente, si nu vad de ce firmele de aici ar dori sa afiseze o profitabilitate mai mare decat confrati din IF. Ca dovada, doua mari firme (cele mai mari de fapt) din Bucuresti si Ilfov, au acceptat o amenda de 100,000 eur pt menținerea unor preturi neconcurentiale – da, banii vin din alta parte, cum se vede, si un tarif mic inseamna rulaj si nr. de taximetrie mai mare. In Bucuresti mai sunt, nu multe, licente de PF. Acestia declara cat doresc, iar verificarea, daca exista, simbolica. Vom retine si in cazul lor 50%.

iii)  Pentru ca un sofer sa faca bani pe o masina & licenta straine, trebuie munca multa, ziua incepe cu -130 RON (100 ron taxa + 30 gazul pt acoperi cei 100 ron), asta inseamna un nr substantial decurse, si 12-6h / zi de munca. Riscurile sunt evidente (un taximetrist mi-a scos in evidenta asta, « aveti grija cand luati taxi de seara, sunt oameni dupa 12-14h de munca si nu mai vad bine »)

Deci, 10,000 taxiuri * 312* 50 = RON 156 mio, ca. EUR 35 mio.

La acesti bani trebuie adaugat, oricat de mare sau de mic, surplusul palmasilor de la volan, acesta nu e contabilizat, le ramane integral (moralmente, pe buna dreptate, din pacate ilegal) – ei primesc, eventual salariul minim dela firma, din cei 50 ron pe zi care sunt declarati, daca. La fel si pentru detinatorii de licente PF, unde am declarat un modic de 50 RON pe zi, suma fiind evident mai mare.

Insumand cele de mai sus (fara castigul soferilor), obtine un min. anual de EUR 55-56 mio nefiscalizati, doar din taxiul bucurestean. Desigur, suma nu e catastrofala, dar are materialitate, spre deosebire de mascarada de azi, unde e o motivatie de show mai degraba decat financiara (nici noul plafon de 300 pt diferenta de casa tot nu trece testul pragului de materialitate. Pt Kaufland 300 lei in plus pe casa e un nimic, in timp ce pt buticul din colt poate insemna 20% evaziune).

Dar, ca in multe alte lucruri in Romania, litera moarta si oarba bate spiritul bunului simt si al ratiunii.

Charlie Hebdo sau iluzia libertatii (mini eseu despre libertatea fictiva a Occidentului)

Charlie_Hebdo_Tout_est_pardonné

Forma libertăţii de exprimare absolute este un stindard apologetic pt civilizaţia moderna nu mai încărcat de conţinut decât alte noţiuni generale, absolutizate (si absolutizante) pe care s-a construit noua lume. Acest concept e din start mistificat (se poate vedea din istoria Frantei eroarea), caci fundamental, la scara umana, libertatea absoluta nu poate fi conceputa decat prin raportare la transcendent, altfel e o valoare relativa, exact cum se manifesta acum in Occident, recte spatiul francez; omul e o fiinta finita, nu poate accesa absolutul decat prin revelatie, care vine din infinit (infinita dumnezeire).

Se poate pleca in cazul Frantei de la definitia lui Goethe asupra libertatii „Libertatea este facultatea de a actiona rational in orice imprejurari”. Doar ca in limitele ratiunii nu exista libertate reala, autentica, precum a constatat si Kant. Limitele gânditorului autonom nu pot gandi „lumea morala decat autonom formal”, lasandu-i doar iluzia sanatații spirituale (docta ignorantia).
La déese raison, prin omul autonom, a zămislit ghilotina si „cele trei cocote metafizice: libertate, egalitate, fraternitate” (P. Lafargue) si a inlocuit pe a fi cu a deveni; devenirea rational umanista a produs si alte iluzii (progres, autocunoastere, autodepasire, demnitate stiintifica (pozitiva), corectitudine politica samd) care pe fond nu propovaduiesc decat supraomul lui Nietzche.

Exprimarea Charlie Hebdo si meetingul subsecvent din Paris nu sunt manifestari ale libertatii, ci a limitarii omeneşti, dar fara constiinta limitei. Libertatea nu e autentica si totala decat prin dogma, vazute nu profan, peiorativ, ci ca sursa de cunoastere si izvor de libertate. (N. Ionescu).

Desigur, dogma nu trebuie accesata mecanic, ca o norma restrictiva si constrangatoare, ci privita ca un „mister revelat” (Lalande), si atunci devine linistitoare si consolatoare. Deci libertatea (absoluta) trebuie gandita dogmatic (P Tutea), fiind partea divina din om, speculatiile metafizice ale ganditorului autonom fiind marginite la eul lui: inteligenta, imaginaţie, sensibil.

Fara ideea nemuririi, libertatea e de neconceput, valorile moderne actuale ne fac maimute ambulante. Doar daca depasim limitele terestre, catre acel ceva, ireductibil real, putem vorbi de libertate absoluta (si in exprimare). Iar libertatea e doar in comuniune, or toleranta a tot, e de fapt intoleranta, masura a non-libertatii. Aceasta e consecinta relativitatii, caci libertatea autonoma nu poate fi conceputa (cea mai buna dovada e ca omul se naste, creşte, îmbătrîneşte si moare… cu alte cuvinte e o fiinta finita si predeterminata)

Si mai e un aspect, conditiile unui ateism nu pot fi ideale. Un ateu pur neutru (areligios) nu exista. Areligios inseamna in fond antireligios (Dostoievski), si in cazul Charile Hebdo religia a picat de doua ori in plasa, si s-a creat cadru pentru noi atacuri impotriva ei. Discutia poate continua in spectrul religios-sacru, caci daca societatea franceza e demult areligioasa, a inceput sa dea semne adanci de desacralizare. Despre asta, cu alta ocazie.

PS: Atentatul propriu-zis merita disecat de istorici, nu in mod filozofic, in primul rand pt ca intr-o tara dezvoltata nu exista o manifestare terorista de amploarea asta fara implicarea (activa / pasiva, tacita sau implicita) a unui serviciu secret. Iar in timp ce islamul trebuie sa se hotarasca daca este o religie a pacii sau a crimei, Franta trebuie sa isi rezolve problemele interne legate de asimilarea / integrarea imigrantilor. Si a libertatii, pe care nu o mai are demult…

Sarmizegetusa Regia – in căutarea identităţii pierdute

Nu cred că există cineva care urcă la Sarmizegetusa Regia şi poate rămâne indiferent. Reflexia si înrâurirea ţin de structura interioară a fiecăruia; nu vorbim aici de exaltaţi tracomani / dacopaţi sau de categorii transfigurate de „mistică” ocultă, gen MISA, Oreste sau alţi „ezoterici”. Însemnătatea e una simbolică si istorică, este locul unde se face puntea peste timp cu fondul nostru identitar autohton, veriga care lipseşte din sângele subţiat… Dar sa vedem întâi ce este acolo.

In primul rând, Sarmizegetusa Regia este descoperită arheologic la ca. 5% din suprafaţă, iar asupra rezultatelor cercetării nu există interpretări unitare. O lege gângav românească, care din pricina cetăţii a decretat zona parc natural, împiedică tăierea copacilor, protejaţi de înseşi zidurile de sub ei, pe care ar trebui să le dezvăluie. E greu de ştiut cum vom vedea cultura şi istoria dacică, când zona locuinţelor, a atelierelor, a cazărmii sau a cetăţii (dacă va fi existat) vor fi dezgolite de vegetaţie si cercetate complet; deja imaginea evoluează surprinzător, un exemplu fiind matriţa1 de bronz descoperită in 2013 (din motive obscure încă ascunsă publicului intr-un muzeu din Alba sau Deva) folosită pt. a turna podoabe, anume figurine de animale exotice, lei, hipopotami, elefanţi, etc.(!) sau mitologice, inorog, dragon – intr-o realizare impresionantă (suntem printre putinii aleşi ce i-au văzut poze in detaliu), care indică o multiculturalitate şi o deschidere la Sarmizegetusa puternic contrastante cu imaginea bărboșilor din filmele lui Sergiu Nicolaescu – vom reveni cu privire la originea acestei poze false. Tot de dată recentă sunt şi mărturiile de la săpăturile de autostradă, care arată sate dacice bine organizate, unde fiecare locuinţa avea pubelă la ca. 7m de casă, şi un indiciu culinar interesant ce ii relevă pe daci ca mari mâncători de…scoici (de râu, desigur). Când se va ajunge la o cunoaștere înaintată şi acceptată a culturii şi civilizației, atunci lipsa de promovare şi recunoaştere a trecutului dacic de azi nu vor mai putea fi justificate.

2 3

Sub semnul distrugerii

Soarta vitregă a oraşului – căci se poate vorbi mai mult de un oraş decât o cetate – nu s-a oprit la barbaria romanilor. Urgia căutătorilor autohtoni de aur de acum ca. 2-3 sute de ani a fost întreruptă la timp de imperialii austrieci la inc. de sec. XIX, salvare care a venit insă nu înainte de a-şi  trimite ei înşişi avangarda de mineri de la exploatările de fier de la Sibişel, in acelaşi scop oneros, răscolind cu toţii in dezordine pământul tulburat al Sarmizegetusei. Doar intre 1803-1804 ca. 1,500 monede de aur dacice (oficial) au luat drumul buzunarelor străine. Cercetărilor organizate de la început de secol XX, care ulterior sub condeiul lui V Parvan au căpătat prima viziune ştiinţifică asupra Daciei, a urmat puterea deplină a familiei Daicoviciu asupra locului, extrem de controversată prin modul cum a condus săpaturile, a efectuat reconstituirile şi a promovat interpretările. Din păcate, distrugerile ultimelor două secole nu au ajuns la măsura anilor post revoluţionari. Dincolo de neglijenţa si ignoranţa atât de comune perioadei de după ’90, faptele diabolicilor din hoardele unor Bivolaru, Oreste Teodorescu, Nicolici sau alţi şarlatani care ii spun guru, au făcut concurenţa baroşilor romani2.

Configuraţie

In prezent, poarta de vest, intrarea principala de acum, te duce in interiorul fostei cazărmi, intr-o pădure de arbori de sub care strigă vizibil ziduri, pietre, si vestigii antice să fie scoase la suprafaţa, deasupra legii inepte care protejează vegetaţia inutilă. Aici s-a dat ultima mare bătălie din 106, căci zidurile cetăţii de apărare, din estul si sudul zonei sacre, dacă au existat vreodată, erau deja doborâte la vremea celui de-al doilea război, de dacii insişi, prin condiţiile dure impuse la sfârşitul primei campanii. (Cu excepţia turnului pentagonal, păstrat incredibil de bine, cu rol de observaţie nu de apărare, acolo sunt doar valuri de pământ romane care împiedică alte concluzii, singurele indicii diferite fiind cele de pe Columnă; există şi opinii (V. Brilinski), potrivit cărora la Sarmizegetusa nu ar fi avut loc lupte, romanii intrând „la liber” in oraş, dar atunci trebuie identificată cetatea de pe columnă cu 16 turnuri si ziduri opus quadratum). Ieşirea din incinta cazărmii spre poarta de est, inspre zona scară, ne scoate la iveală in dreapta, un zid care nu corespunde celorlalte, complet atipic, ridicat fie de romani, fie in grabă de daci. Nu respectă ordinea matematică a pietrelor cu scurgere si prindere prin bârne de lemn in coadă de rândunică – tipicul murus dacicus – ci e un conglomerat in dezordine, iar la baza găsim tamburi mari de andezit, foarte probabil coloane din zona sacră ceea ce sugerează totuşi că zidul ar fi opera unei legiuni după cucerire, poate chiar Leg. IV Flavia Felix cea care a intrat prima in Sarmizegetusa si a rămas acolo o bună bucata pentru securizarea zonei.

20141025_1131336 - Copy

Înainte de a cobori spre zona sacră, trebuie amintit că am lăsat in spate, înaintea porţii de vest, deci extra muros, cartierul de locuinţe (de est), pe unde trecea pe vremuri drumul dacic (drumul actual de acces a fost construit prin anii ’70, dacii preferau coama dealurilor şi a munţilor), acum cu totul acoperit de pădure. Aici o fost descoperită celebra plăcuţă cu înscrierea Decebalus per Scorilo, care nu înseamnă cum am învăţat la şcoală, Decebalus, fiul lui Scorilo, ci mai degrabă „de la Decebalus pentru Scorilo”, fiind vorba pesemne de un cadou al regelui către un nobil. Cu totul se presupune ca oraşul adăpostea 25-30.000 oameni, vorbind de ca. 260 de terase, in întreg ansamblul religios, civil si militar, pe care îl reprezenta Sarmisegetuza Regia. Din păcate, doar citeva terase au fost cercetate, deci istoria e la început. Terasarea ne arată pe daci ca mari constructori, după 2000 de ani, nivelele păstrându-si stabilitatea si delimitarea, completate cu sisteme de aducţiuni şi scurgeri, nu departe de geniul constructor roman. Nu il ultimul rând, discurile de andezit de susţinere (a coloanelor) din zona sacră sunt perfect prelucrate chiar şi pentru ziua de azi, multe atingând o greutate intre 1 şi 4 tone. Cum au fost transportate ele de la peste 50 km distanţă, la o altitudine de 1,000 m? Păcat că nu s-au păstrat coloanele templelor, probabil intr-o ipostază fizică mult mai impresionantă şi născând întrebări mai adânci. (tipic românesc, lumea vorbeşte de marile blocuri de piatră de la piramide, ignorand „minunile” locale…)

DSCN3046 (1)DSC_0256

Înaintarea spre incinta sacră se face de-a lungul aleii de andezit, controversat reconstituite ca şi drum drept, după unele păreri originalul fiind in trepte, şi mai mult ca sigur acoperit cu lemn, căci coboară spre sanctuarul mare circular, care s-ar fi inundat altfel in condiţiile ploilor abundente din zonă. In incinta sacră sunt 7 sanctuare, dacă includem si marele sanctuar circular la care se adaugă discul (soarele) de andezit si un zid de sprijin. Nu vom insista asupra semnificaţiei sanctuarelor, in primul rând pentru ca nu există o interpretare unitară agreată de istorici, iar cercetările pot scoate la iveală elemente care să răstoarne versiunile actuale. Pot spune doar că in nici un caz acestea nu aveau un rol (doar) calendaristic (urano-solar), aşa cum in umbra epocii comuniste (când orice mistică religioasă era tabu) a afirmat H. Daicoviciu – preluat, volens nolens de la distanţă, de M. Eliade. Cel mai probabil vorbim de sanctuare închinate unor zeităţi / planete, dar si aici nuanţele sunt numeroase şi e treaba istoriei religiilor sa elucideze, mai ales ca vorbim de o religie substanţial monoteistă. Vom evidenţia doar anumite fapte si cifre, care merită atenţie; geometria zonei sacre nu e deloc întâmplătoare, la fel cum nu este nici a unui sanctuar. Numerologia a jucat un rol însemnat in sacralitatea dacică; dacă cifre precum 7, 52, 180/360 regăsite aici pot sa indice o preocupare calendaristică, repetarea altora precum 1.73 (√3) – asociata cu triunghiul lui Timeu (cel mai frumos triunghi), sau cel pitagoreic (identificat in multe sanctuare) poartă alte semnificaţii si dezvăluie cel puţin cunoştinţe solide de geometrie. De asemenea, numărul de aur, Φ (1.618) surprins cu o incidenţă mai mare decât celelalte două, completează poza, si datele nu se opresc aici. (pentru cei interesaţi de calculele matematice si interpretări, pot vedea publicaţiile lui F. Stănescu sau Dan Oltean, cu o mulţime de detalii tehnice care fascinează). Last, but not least, fiecare edificiu are o orientare spaţială bine determinată faţă de un reper, fie ceresc, fie teluric – i.e. vârful Godeanu.

In ce priveşte soarele (discul) de andezit, acesta e împărţit egal de 10 raze, din care două sunt perfect tangente pe sanctuarul mare circular, in timp ce coada lui indică, după mai bine de 2000 de ani, cu o precizie busolică, nordul…si vârful Godeanu, in jurul căruia gravitează toate cetăţile dacice, din nou intr-o geometrie neintamplatoare; sunt multe elemente care ii fac pe pasionaţi să creadă că acesta era Kogainonul – muntele sacru al dacilor, cu peştera lui Zalmoxe (şi ulterior a marelui preot) – de care vorbeşte Strabo. Suntem convişi că cercetarea lui organizată poate scoate la lumină adevărul. Alte două raze, in linie, marchează la un capăt apusul soarelui la solstiţiul de vara, respectiv, diametral opus, răsăritul soarelui la solstiţiul de iarnă, si a doua, răsăritul soarelui la solstiţiul de vară. Nu poate fi lăsat deoparte canalul descurgere, dintre soarele de andezit si marele sanctuar. O mare descoperire e pâlnia de piatră (vezi poză), care alături de fundaţia extrem de întărită a discului sugerează aici sacrificiul marilor bovine, a căror sânge se scurgea, prin pâlnie, in canalul alăturat, coborând exact sub sanctuarul 4, intr-o interpretare zalmoxiană a zonei. Nu ştim dacă sacrificiile umane (mesagerul trimis la fiecare 4 ani către Zalmoxe) aveau loc aici sau in sanctuarul mare circular. Cenuşa descoperită sub centrul marelui sanctuar, la 3 m adâncime, deasupra stratului steril, care ar fi putut indica aşa ceva, a fost aruncată in valea cetăţii la porunca lui Daicoviciu, iar arheologul descoperitor mutat la un şantier fără relevanţa. Probabil orice referinţă religioasă trebuia eliminată. Există deci indicii că in centrul marelui sanctuar circular erau incinerări (ceea ce demontează ipoteza actuală de structură acoperită a acestuia), dar e greu de ştiut rostul lor. (O posibilă varianta este incinerarea morţilor, cu atit mai mult cu cât V. Parvan înclină spre o interpretare funerară). Forma actuală a sanctuarului mare circular, cu stâlpi de lemn tip stonehenge, cu toate că a devenit sigla si imaginea comercială a Sarmizegetusei, are puţin de a face cu realitatea istorică. Certe sunt cele 3 cercuri concentrice şi absida, cu o poziţionare astronomică clară, confirmănd incă o dată că dacii cunoşteau mişcările lunii, ale pământului, şi raporturile lui faţă de soare. H. Daicoviciu si Dan Oltean au analizat in detaliu toată numerica, geometria şi posibile forme de reconstituire, in pagini care merită atenţie. Nu trebuie lăsat in umbră, cu toate că nu se mai regăseşte in incinta sacră (sperăm din motive obiective), astrolabul – vezi poză – folosit pentru a măsura mişcarea şi poziţia astrelor (cerul era privit in apa ce oglindea in el), ce l-a făcut pe un arhelog de la Stonehenge să exclame, „incredibil, aveţi şi voi un astrolab!”

descărcare sarmizegetusa-regia

Dincolo de familia Daicoviciu, orânduirea comunistă nu putea sa nu-şi lase amprenta asupra locului. Sanctuarele 1 si 2 au fost dislocate complet pentru a crea o platformă betonată (!) pentru aterizarea cu elicopterul a fiului poporului. Aceasta nu s-a mai întâmplat, a.i. tamburii aruncaţi in vale au fost aduşi înapoi, dar intr-o ordine incertă, care a stricat evident configuraţia geometrică iniţială. Nu vom ştii niciodată cu precizie cum arătau cele două temple si amplasarea lor de acum 2,000 de ani, dar cu siguranţa vom rememora veşnic numele Suzanei Gadea, ministrul culturii din anii ’70, autoarea crimei. Am fi nedrepţi să nu spunem ca la refacerea sanctuarelor 1 & 2 au participat firme post-revoluţionare, care au adus o inovaţie la construcţiile dacice: Sanctuarul 1 a fost protejat cu piatra de râu cimentată ceea ce te face să te gândeşti cum ar arăta un geam termopan pe ferestrele palatului de la Mogoşoaia.

DSCN3091 Picture-201

La N si N-E de incinta sacra e zona atelierelor, care când va fi cercetată va avea multe de spus pentru istorie. Modul in care erau lucrate pietrele, aducţiunile şi scurgerile, fără de vorbim de prelucrarea fierului şi a metalelor preţioase, arată o civilizaţie comparabilă cu cea a grecilor sau a romanilor (apropo de subevaluarea civilizației dacice, mulți ani in cărțile de istorie s-a promovat ideea că dacii nu au prelucrat aurul; apariția celebrelor brățări de aur, in forma pe care o știm, a „bulversat” lumea științifică și a adancit taina culturii dacice). O altă descoperire cu greutate, mai veche, este trusa medicală, cu pensetă, forceps, bisturiu (incă ascuţit după 2,000 de ani), care alături de craniul găurit (se pare in timpul vieţii), dovedesc cunoştinţe medicale avansate pt. epocă, din care se inspirau şi grecii (Dioscuride, un doctor grec din sec. I s-a străduit să adune şi să inregistreze un nr. mare de ume geto-dace de plante medicinale – V. Parvan, Getica); aceste lucruri sunt certificate, până la M. Eliade alţi cercetători, de Platon prin gura lui Socrate (in Charmides). „Sub clişeul literar al « inţelepciunii barbarilor », superioară ştiinţei grecilor, se descifrează o doctrină analoagă integralismului hipocratic. Nu trebuie să uităm că reputaţia medicilor geto-daci era reală, şi că ea s-a menţinut timp de secole” – M. Eliade, De la Zalmoxe…

Este evident că acest popor nu are nici o legătura cu bărboşii din filmele lui Sergiu Nicolaescu, eroarea istorică fiind explicată limpede tot de M. Eliade, prin confuzia in unele lucrări medievale a geţilor (goţii) cu sciţii, lucrări unde apar şi epitetele-clişeu preluate la noi, ca „îmbrăcaţi in blănuri”, „păroşi” şi „bărboşi” – imagine favorizantă pt. curentele la moda, de a arăta romanitatea civilizatoare; ca eroarea să fie completă, ii plasează pe geţi in nord (după geografia medievală, nordul Germaniei era prezentat ca Scythia). Columna şi statuile din imperiul roman confirmă această neasemănare, cu atit mai mult cu cit suntem convinşi că sculptorii romani nu s-au întrecut in a glorifica pe învinşi. Cu toate acestea, energia gravă, asprimea dispreţuitoare şi eleganţa superioară sunt caracteristici comune ale nobililor daci din statuile sau sculpturile imperiale. (Tot aici trebuie spus că chipurile de bărboşi pe jumătate goi de pe momumentul triumfal de la Adamclisi nu aparţin dacilor, ci unor barbari celto-germani, probabil bastarnii, aliaţi ai dacilor, inarmaţi de către aceştia cu acelaşi falx şi trimişi impotriva lui Traian; explicaţia şi demostraţia aparţin lui V. Parvan, in Getica, p. 122-124).

Ar mai fi de amintit doar cartierul de vest, dincolo de turnul pentagonal şi de zidurile cetăţii ce ar fi inconjurat zona sacra – care nu mai sunt perceptibile acum, fiind probabil distruse de daci la sfarşitul primului război – astfel incat incinta sacra ne apare acum extra muros, fapt puţin probabil la origini. Cel mai vizibil, din vechiul zid de protecţie al incintei e turnul pentagonal, din păcate acoperit de arbori seculari, ce ne intreabă despre ursita nefastă ce a lovit aceste ziduri, nu indeajuns de umilite de istorie pentru a sfărşi sub nişte banale rădăcini vegetale… Si de aici in vale, săpăturile sunt la inceput, emoția întrebării fiind acoperită doar teama întârzierii sau nepromovării descoperirilor.

20141025_125450 8-SARMIZEGETUSA_2_e886bc9d41

Noii stăpâni si vechea religie

Romanii au demantelat cu cruzime construcţiile zonei sacre, in unele temple rămânând doar discurile de andezit pe care se sprijineau coloanele templelor, in timp ce sanctuarul 6 (conform unor cercetători dedicat familiei lui Decebal şi închinat lui Mercur) aproape a fost ras de pe fata pământului. De ce ar fi făcut asta când se cunoaşte empatia lor faţă de religiile popoarelor cucerite? In istorie, romanii au avut comportament similar cu cel de la Sarmizegetusa doar cu Templul din Ierusalim in jurul anului 70 e.n. (nu am inclus Cartagina, fiindcă aici vorbim de o distrugere totală a culturii si poporului, nu doar religioasă).

O explicaţie (D. Oltean) vizează încălcarea jurământului dacilor de la finele primului război, din 101-102. La vremea aceea, un jurământ nu era doar intre conducători si armate, ci si intre zei. Prin nerespectarea lui trebuiau pedepsiţi nu doar conducătorii si poporul, ci si zeii celor nesupuşi; de aici paralela cu răscoala din Ierusalim care a premers distrugerii Templului. Un fundament poate exista, ca asociere si izvor de inspiraţie pt nelegământ a zeilor autohtoni, dar nu este suficient. Sunt convins că s-a urmărit distrugerea integrală a spiritualităţii dacice, puterea falx-ului dacic care a semănat teroare printre soldaţii romani nu venea doar din forţa braţului şi a fierului (găsit la Sarmizegetusa in cantităţi si forme care fac din Dacia unul din marile centre metalurgice ale antichităţii), ci din seninătatea in faţa morţii. Credinţa dacilor in nemurire si bucuria cu care mergeau la moarte a fascinat lumea antică (M. Eliade, in al său De la Zalmoxis la Gingis Han este impresionat de fervoarea cu care autorii antici si medievali vorbeau de învăţăturile lui Zalmoxe, a regelui „Boruista” sau „Dicienu” şi analizează morfologia zalmoxismului in aceeaşi atitudine apreciativă). Discuţia e mult mai amplă şi depăşeşte intenţia acestui material de promovare, fiind legată și de ecuaţia războaielor daco-romane, la rândul lor atât de precar explicate in cărţile noastre de istorie.

Ne mărginim să spunem că eroismul sau geniul religios al dacilor a fost păstrat doar in surse externe. Regele savant al Spaniei, Alfonso el Sabio (sec. XII) scrie de îndepărtaţii strămoşi din Dacia, de Zalmoxen „despre care istoricii povestesc că era minunat de înţelept in filozofie”. (Apropo de spanioli, numele Diego este de origine dacică, derivând din Diegies – probabil fratele lui Decebal). Si Iordanes (sec. VI), afirmă că dacii au avut un rege, Zalmoxis, de mare erudiţie filozofică, şi vorbeşte apoi de despre eroul civilizator Deceneu3; de la Herodot rămâne celebra sintagmă de „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, dar mai ales originea şi secretul zeului care le asigura nemurirea, Zalmoxe pe care istoricul il consideră anterior lui Pitagora; Ovidiu ii evoca pe „geţii sălbatici care nu se temeau de puterea Romei”, in timp ce Dio afirmă la randu-i, că geţii erau aproape tot atât de civilizaţi şi „savanţi” ca şi grecii, samd. Mai important, Dios Crysostomul mai repeta încă chiar la începutul sec. II că geţii erau „cei mai războinici dintre toţii barbarii”.

DSCN3063 DSCN3084

O sa închei acest scurt sumar de prezentare şi promovare a Sarmizegetusei tot printr-o numerologie, aferentă cifrei 7, care apare cu insistenţă in cultura si religia dacică (Ca detaliu, o frecventă formă a ei e 6+1).

O brăţară de aur dacică are elemente zoomorfe (cap de şarpe) și vegetale, compuse intotdeauna din 7 frunze; cea de podoabă sau ornament are frecvent 7 cercuri (cea de lupta are 12). Al doilea cerc al sanctuarului mare circular are succesiuni (30) de 6 piese verticale si una orizontala (deci 6+1). O piatra mare dinspre zona atelierelor, la nord-vest de incita sacră are aceleași găuri de 6+1 (vezi poză mai sus). Numărul sanctuarelor din Sarmisegetuza e 7, din care 6 temple si 1 „panteon”, samd. Anul cuceririi Daciei e 106, adică 1+6; 7 e cifra împlinirii, a plenitudinii, a ciclului încheiat, e momentul când Dacia, in forma zalmoxiană si-a încheiat misiunea si se prezintă in faţa istoriei. Forma nouă nu e nici un caz romană, luptătorii imperiului fiind simpli intermediari. Drama noastră in istorie e legată de promovarea acestei cuceriri romane ca act de naştere, şi transformarea cotropitorilor in strămoşi, fapt rar in istorie şi un act de dezertare a săngelui pentru care plătim încă prin cele mai diverse forme de complexe psihice. După acest an, 106, al doborârii Sarmizegetusei şi al Daciei, Roma nu mai cunoaşte in istorie nici o cucerire semnificativă, iar la sfârşitul aceluiaşi secol II işi începe declinul, care se va încheia, neglorios, peste două sute si ceva de ani.

Concluzii

Sarmizegetusa există deocamdată mai mult geografic, şi eventual in inima celor ce o vizitează, in care răsună aproape inevitabil glasul sângelui. Locul şi importanţa ei in istorie urmează să fie stabilite, la fel ca şi cultura şi civilizaţia dacică. Dezinteresul (sau contrainteresul) pentru acest trecut sunt greu de explicat, la fel cum este lipsa de promovare a unor informaţii şi date istorice cunoscute deja, care ar putea da o altă formă existenţială trecutului şi mai ales prezentului. Trag nădejde că in efortul complex de recunoaştere a neamului dacic, care presupune nu doar o „simplă” istorie şi arheologie, ci istorie a religiilor, entologie, filologie, filozofie samd, se va găsi un curent corerent şi inchegat, care să dea dimensiunea reală a valorii acestui popor, ce nu doar că nu a pierit, dar a reuşit să răzbată miraculos istoria sub nume străin. Iar cine ştie, poate soarta se va indura de noi, şi numele lupului4 se va simţi din nou acasă după două mii de ani.

Post scriptum istoric şi filozofic

NB: Nu este indicată adeziunea la teoriile dacopate, cele mai multe speculaţii pure ce au decredibilizat efortul de renaştere (de fapt de reconştientizare) a sângelui şi valorilor Daciei in populaţia de pe teritoriul ce azi se numeşte România. Biblia „dacopaţilor” sau tracomanilor este Dacia preistorică a lui N. Densuşianu (1913), „un roman fantastic, plin de filologie şi mitologie absurdă” (V. Parvan), unde se fabulează despre o Dacia, ca loc de naştere al tuturor popoarelor, „civilizaţia pelasgică”, de fapt un imperiu care s-ar fi întins de la Atlantic pina in Mesopotamia si India, de la Baltica pina in Sahara, iar dinastii săi nu ar fi fost alţii decit zeii Uran, Saturn, Hermes, Marte etc. Toate civilizaţiile de seamă ale Antichitătii: mesopotamiană, egipteană, greacă si romană ar avea astfel origini carpato-dunărene, cu toate consecinţele aferente, de la limbă şi scris, samd. Această biblie are şi un nou testament, „Noi nu suntem urmaşii Romei”, de Napoleon Săvescu, care duce mai departe mesajul şi interpretarea, in aceeaşi notă de neseriozitate şi lipsă de argumente. Dacă titlul acestei lucrări poate fi luat in seamă, restul provoacă ridicolul şi arată nepriceperea (exemplul celor 14% din teritoriu sau podul lui Apolodor construit înainte de războaiele daco-romane, şi multe altele). Totuşi, dincolo de deviaţiile evidente şi supărătoare, curentul „dacologic” a lui N. Săvescu nu trebuie înfierat cu totul, e o reacţie compensatorie, chiar dacă la absurd, la o exacerbare similară a romanităţii noastre de-a lungul istoriei).

De exploatarea şi interpretarea datelor istorice de la Sarmizegetusa şi din celelalte cetăţi sau sate dacice, ţine şi importanţa alocării locului dacilor in sângele nostru. Rolul istoricilor in analiza „etnogenezei” poporului „român”, îngreunată de precaritatea datelor, excede cu mult(e) domeniul istoriei propriu zise, hermeneutica fiind totala, de aici şi lipsa unui orizont complet şi unitar asupra problemei. In sumar, teoriile merg de la extrema latiniştilor, promovată in special de Şcoala Ardeleană (Gheorghe Sincai şi Petru Maior), care susţine că suntem urmaşii curaţi ai coloniştilor romani, populaţia dacică fiind completamente distrusă. Aceasta se bazează in principal pe un citat exagerat a lui Eutropius şi o interpretare proprie dusă la extrem prin traducere. Demontarea erorilor de traducere este făcută de B.P. Haşdeu in celebrul „Perit-au dacii?” din 1860 (e interesant cum prima reacţie pro dacism a apărut doar, şi exact după, reunirea a doua teritorii din vechea Dacie; o fi elementul care să fi reaprins, nu doar conştiinţa spaţiului pierdut, dar şi pe cea a sângelui?), in timp ce columna traiană şi Dio Cassius (prin izvoare contemporane cu evenimentele) îl contrazic pe Eutropius (e.g. mulţi daci, inclusiv tarabostes au trecut de partea romanilor la începutul războiului al doilea, păstrându-şi viaţa, locuinţele şi aşezările). La popul opus sunt istorici de primă mână (C. Giurescu) care susţin primordialitatea aportului dacic in sângele românesc, demonstraţii elocvente găsite in cărţile lor, ceea ce credem şi noi. Voi insista asupra unor argumente mai puţin generalizate, şi care încă nu sunt închise.

(E un mare regret că academicianul arheolog şi istoric V Parvan (primul „săpător” ştiinţific la Sarmizegetusa şi mort absurd in 1927), probabil cea mai autorizată voce in analiza istoriei Daciei şi a Daciei romane, s-a stins prematur şi nu a avut la dispoziţie toate informaţiile şi analizele care există astăzi pentru a-şi duce mai departe gândurile. Totuşi, cercertările şi observaţiile lui rămân ca reper până azi, şi câteva trebuie amintite).

Unul este cel al limbii, des invocat de cei ce susţin superioritatea numerică a coloniştilor din epoca traiană, şi prin aceasta, originea romană a acestui popor, limba româneasca fiind esenţialmente una romanică (prin morfologie, sintaxă şi lexic), ceea ce au adăugat slavii şi turcii nu a putut schimba caracterul iniţial. Voi invoca aici analiza lui V. Parvan asupra civilizaţiei dunărene (de la nord şi sud) înainte de cucerirea romană, ce e edificatoare pentru aproprierea culturii celor două popoare, deci inclusiv a limbii (In esenţă el afirmă şi arată că cucerirea Daciei e sfârşitul, şi nu începutul unui proces, care îşi are originile cu 200 de ani i.e.n., când primele contacte şi schimburi au loc, evocând Dunărea mai degrabă ca zeu decât graniţă). Nu ştim dacă dacii vor fi vorbit latina, dar nu ştim nici că nu au vorbit-o…(genialitatea dacopaţilor care pun originea limbii latine in Carpaţi, o lăsăm pe mai tărziu; dacă latina se vorbea aici, aceasta era rezultatul contaminării, care trebuie probată). Dovezile istorice sunt multe, dar nu apodictice: chiar la începutul primului război dacic, Traian primeşte un mesaj in latină din partea dacilor; dacă acesta putea fi rezultatul unei traduceri, inscripţia Decebalus per Scorilo provoacă nedumerire. De ce ar fi dat regele un cadou unui nobil propriu, cu o „dedicaţie” in alfabet latin? Cel mai greu cântăreşte insă observaţia aceluiaşi V. Parvan (Dacia, pag. 152), pe care nu am găsit-o analizată in nici o carte relevantă de istorie de la noi care a tratat subiectul (desigur, fără pretenţia exhaustivităţii): romanii ajung la Dunăre in timpul împăratului August (63 a.C – 14 d. C), şi numai la 15 (cincisprezece) ani după victoria lui asupra Pannonilor (prin Tiberiu), istoricul Velleius, contemporan cu evenimentele (19 a C – 31. d. C). afirmă că toţi aceşti „barbari” vorbesc latina: „omnibus autem Pannoniis non disciplinae tantummodo, sed linguae quoque notitia Romanae; plerisque etiam litterarum usus et familiaris anìmorum erat exercitatio” („…nu cunosc doar obiceiurile, dar şi limba imperiului roman…”). V. Parvan nu işi ascunde surprinderea, „Nu e cu putinţă să vedem o întreagă lume romanizându-se în 15-30 de ani » şi adaugă, « Pare o adevărată minune. Există deci vreo pricină care ne scapă, fiindcă în istoria civilizaţiei nu sunt minuni ». El nu merge mult mai departe cu raţionamentul, dar dacă adăugăm popularea cu cei 50,000 de „barbari” de la nord de Dunăre (anul 2 e.n.) a acestui spaţiu, sau că aceleaşi teritorii aparţineau imperiului lui Burebista, un răspuns, incert desigur, se poate contura: contaminarea romană începută cu 200 a. Hristos, a dat şi roade lingvistice, latina fiind însuşită de populaţiile dunărene, de la nord şi sud (in fond, basarabenii au vorbit tot timpul o limba surprinzător de egală cu oltenii sau maramureşenii, regiuni dintre care doar oltenii au cunoscut stăpânirea Romei). Acestea diminuează mult greutatea sângelui roman, oricum exacerbat in greutate (căci atenţie! coloniştii romani din Dacia, erau in mică măsura latini, cei mai mulţi fiind iliri, traci, panonici, şi alte neamuri aduse din toate razele imperiului etc.). Nu cred că e intămplător că noi am considerat intotdeauna de neamul nostru pe cei ce ne vorbeau limba şi erau de aceeaşi lege cu noi (i.e. creştini).

Apoi, nu trebuie trecute cu vederea alte elemente dacice, care sunt aproape la fel de ignorate in esenţă, ca Sarmizegetusa: descălecatul Moldovei are loc in urmă unei „vânători rituale” (urmărirea unui animal, care il duce pe vânător intr-un tărâm mitic). Pină aici, nimic nou, multe popoare îşi au obârşia in acest tip de mitologie, doar că la noi nu e vorba de un cerb sau o căprioară (precum Hunor bunăoară, la descălecatul hunilor), ci de un zimbru. Zimbrul are in mod cert origini dacice, bucurându-se de un prestigiu religios aici. Apare pe un scut găsit la Piatra Roşie, iar din captura romană a comorilor dacice, reiese un corn de zimbru îmbrăcat in aur (aparent a lui Decebal), pe care Traian îl închină lui Zeus Casios. Din păcate informaţiile sunt precare, dar cu siguranţă ne introduc in mituri şi legende care aparţin preistoriei acestui popor (M. Eliade). Pesemne nu e întâmplător că azi, printre ultimii zimbri din România sunt cei din „colonia” de la Haţeg, chiar de sub munţii dacici. Cine ştie ce răspuns ne va oferi in acest sens Sarmizegetusa…

In continuare, influenţele vechiului popor in prezentul actual sunt pe cat de multe şi de grele, pe atât de ignorate ca origine şi interpretare. Celebrul cimitir vesel din Săpinţa e un arhetip dacic (I. Minzat), in timp ce căluşarii sunt un dans cu aceleaşi origini, atât prin formă cât şi prin fond. Nu trebuie uitate, mătrăguna, caloianul, şi in special cultul moşilor sau stâlpul (sculptat) funerar. Dincolo de obiceiuri e poporul, probabil in forma lui cea mai apropiată de origini prin moţi, şi mai ales prin momârlani. Dârzenia şi independenţa acestor neamuri e cutremurătoare, şi doar cine nu ii cunoaşte poate înghiţi in continuare sentimentalisme istorice. E demn de reţinut acelaşi port al lor, regăsit variat, şi la sătenii din Bistriţa şi Maramureş (cămeşe albă peste cioareci de in, cu opinci, imbrăcăminte dacică autentică), spaţii care nu au cunoscut de asemenea, ca şi vârfurile munţilor de pretutindeni, picioare romane. (Fără să punem la socoteală că pină in ziua de azi unele femei din zona Sarmizegetusa işi vindecă copiii răciţi dandu-le lapte in craniu de lup). Toate acestea sunt elemente care fiecare in parte poate suferi o analiză aprofundată, plină de semnificaţii. Cine are complexe identitare, il sfătuiesc sa meargă in ţara moţilor sau a mormârlanilor, unde fiecare, din dincolo de port şi caracter, portul armei (simbol al independenţei) e la fel de preţios ca şi viaţa (da, găsiţi puşti!). Mai e şi conştiinţa istorică a străinilor: moţul Horea era considerat dac, şi primit de trei ori la împăratul Austriei, in timp ce serii considerabile de nobili austrieci şi maghiari au colectat coşuri întregi cu cereri de audienţă refuzate…Nu trebuie uitat că geniul lui Mihai Viteazul era întruchipat prin atributul „malus dacus” acordat de străini, in timp ce Transilvania, puţin mai înainte de el, se numea Dacia peonică samd. Dincolo de tradiţia săteasca, căutarea intelectualilor ante şi interbelici nu e mai prejos: incepută cu BP Haşdeu, trecută prin Eminescu şi ajunsă la trăirismul nelatin (a lui Blaga) sau Dacia Redivivus, reflecta toate eforturile de ieşire a marilor conştiinţe naţionale de sub o haină străină.

Valuri de neamuri s-au scurs peste aceste locuri, după romani urmand vandalii, goţii, vizigoţii sau marea invazie a hunilor, urmată la concurenţă de cea slavă, toţi luându-şi iluzia de proprietate asupra acestor meleaguri. Dacă am merge pe urmele numelui, ar trebui sa ne chemăm Goţià, Ungarià, Slavià, Turcià, samd. Istoria s-a oprit la Romanià. Oricare dintre acestea e la fel de străin de inima noastră, la fel ca popoarele care vremelnic au crezut că au in stăpânire aceste pămănturi. Când ne vom dezbăra de această povara romană, ne vom reciştiga identitatea şi demnitatea.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Istoria se desfăşoară necesarmente la scara umană, prin primordii, sau după spusele lui Parmenide, „ceea ce devine nu este”; primordia noastră este Dacia, la nivel gnoseologic, sacramental, etic si axiologic. Iar inima Daciei e Sarmizegetusa Regia. Devenirea daco-romană e o iluzorie interpretare ce nu poate să producă efecte istorice, decât punctual, prin inspiraţii creştine. Lepădarea de izvoarele noastre şi tirania mono-dimensionării latine ne-au adus eşecuri triumfale de-a lungul istoriei. Sângele fără străbuni e un incolor in marea istoriei.

Complexul lipsei de orgoliu şi demnitate, a celui faţă de neam străin, şi denigrarea a tot ce naşte măreţ acest pământ, mărturii care ne-au însoţit de-a lungul istoriei sunt un tertip al folosirii unui nume de împrumut şi promovarea cuceritorilor de ocaziei. Ceea ce a salvat acest popor, osândit din start prin denominare a fost religia creştină, dovada materială a imposibilului, miracolul supravieţuirii şi înfloririi unui neam „românesc”, la a cărui naştere ipotetică a cântat o cucuvea. Dacă vrem mai mult decât blândeţe, de morţi resemnate, de o istorie la diminutiv, de lipsă de menire şi mărire, trebuie să înlăturăm eroarea primordialităţii latine. Numele acesta, firesc de artificial al „României”, nu poate cunoaşte demnitatea sau inutilitatea semeţiei, va avea in permanenţă un orgoliu demn de un sclav al Romei, iar conştiinţa marilor mase nu se va putea ridica la o denigrare mai nobilă a propriului spaţiu sau popor decat„Românika” şi „românake”. Exodul hemoragic din ultimii ani nu e atit rezultatul lipsei materiale, cit al celui de identitar şi implicit axiologic.

Morţii Daciei sunt cei ce strigă in venele unui neam cu sânge incert. Ucigaşul lui Decebal, Traian, este incantat in imnul naţional, fără amintirea eroului primar, iar monstruoasele lui statui de azi agasează conştiinţa istorică şi estetică. Până când bunăvoinţa neştiinţei şi a desconsiderării sângelui?! Păcatul acesta e prea greu pentru umerii noştri. Nu putem spera la orizont fără decepţii, viitorul este ucis intr-un neam fără trecut, „blestemul” necunoaşterii (si nerecunoaşterii) Daciei ne urmăreşte, şi de răspunsul nostru depinde soarta generaţiilor următoare. Dincolo de mântuirea individuală, dacă e vreunul, sensul existenţei noastre istorice poartă nume dacic, iar spaţiul acesta bântuit de fantome antropologice, Dacia. Desigur, Dacia creştină.

.

.

.

Note:

1Matriţa de bronz este descoperire a dlui Vladimir Brilinski – cerberul Sarmizegetusei, omul căruia cetatea si istoria noastră ii datorează un zid de integritate; el povesteşte cum după o furtunoasă noapte de Sinziene – cu atâtea semnificaţii in folclorul nostru şi al Sarmizegetusei (noaptea cind se dezvăluie comorile) – un fag de 40 de m si câteva tone s-a prăbuşit, producând pagube stratului arheologic si monumentelor. In groapa produsă de dezrădăcinare s-a găsit acest obiect, un hexagon din bronz de ca. 7-8 kg., cu 8 feţe de culoare verzuie, pe care figurau in negativ animale reale si mitologice, de la leu, hipopotam, rinocer, elefant, până la inorog si dragon. Este surprinzătoare alăturarea unor astfel de elemente exotice spaţiului autohton; era lucrată de egipteni, greci sau romani aduşi aici, sau de un meşter dac ce le prinsese meşteşugul? E greu de ştiut, dar rămâne o dovadă a deschiderii spre alte culturi, ce poate fi lesne asociată şi cu ospitalitatea si nobleţea de care vorbesc autorii antici. Si cine ştie dacă săpăturile nu vor dezvălui şi oase ale animalelor de pe matriţă

matrita-bronz

Fiindcă am pomenit de noaptea de Sinziene, merită amintită etimologia numelui atât de drag nouă, care e de origine daco-romană. Explicaţia o dau V. Parvan si E. Lozovan, ca derivat din zeiţa venerată de daco-romani, Diana Sancta Potenttisima de la Sarmisegetuza (i.e. Ulpia Traiana) – se pare, continuarea unui cult de zeitate autohtonă, pesemne Bendis-Artemis; in limba româna, San(cta) Diana a devenit Sânziana. Tot Diana ne-a dat si cuvântul zână (prin Dzana), iar idolatri zeiţei Diana – dianaticii – au derivat cuvântul zănateci (nebuni).

2 Stâlpii din sanctuare au fost sfărmaţi de diabolicii energetici a lui Bivolaru, Nicolici, Oreste & co, ca să-şi bage bucăţi de pietre sacre in diverse orificii pentru a se umple cu energie şi viaţă lungă. Discul de andezit nu a fost nici el iertat, cu focuri si împerecheri in serile cu lună plină şi solstiţii, pe credinţa că ovulul fecundat pe disc atunci va aduce un nou mesia…iar sacralitatea incintei a fost şi ea îmbogăţită prin urinoterapie şi peregrinări nudiste, probabil in speranţa puţin realizabilă că vreun zeu get se va cobori să-i f..ă-n cur şi să-i încarce cu energie. Fără să vorbim de sutele de kg de mizerii care rămâneau întotdeauna după ei, care evident nu-i deranjau la încărcarea energetică. Ei sunt dovada vie ca analfabetismul nu a fost eradicat in România.

Daca tot suntem la capitolul diabolici energetici, merită amintită o poveste (de fapt o mică minune) de la Sarmizegetuza care stârneşte râsul de fiecare dată. Un astfel de cuplu de tulburaţi „ezoterici” care cred in religii universale si transistorice, se întorcea cu aghiasmă de la Prislopul lui Arsenie Boca (aflat doar la citiva km depărtare), şi urcă pe platoul sacru de la Sarmizegetusa; către izvorul lui Zalmoxe, unde curge, printr-un jgheab de lemn, una din cele mai curate si săţioase ape de pe teritoriul românesc, il întreabă, mai mult intr-o doară, pe ţăranul care isi făcea de lucru acolo cum ar fi dacă ar adăuga apă curată din izvor peste aghiasmă. Răspunsul in grai ardelenesc fascinează: „Apăi, mă oameni, eu stiu că Zalmoxe ăsta o fo păgan, şi voi aveţi aghiasmă sfinţită, io nu cred ca mărg una cu alta”. Ba se poate, veni răspunsul, vrem sa combinăm energia lui Zalmoxe cu cea a lui Iisus, va fi ceva deosebit” O idee intr-adevăr istorică, doar că pină să o pună in aplicare, apa ce curgea pe jgheab se oprise… Povestea a fost confirmată de jandarmii care păzeau, şi de înşişi tinerii energetici care au coborât speriaţi in vale, întrebând pe toate lumea dacă se mai întâmplase ca izvorul din Sarmizegetusa să nu mai curgă, răspunsurile negative lăsându-i tremurând şi perplecşi, pe măsura combinaţiei cosmogonice încercate.

Am amintit minunea asta şi din perspectivă istorică, „interpretarea” lui Daicovoiu cu tăierea conductelor de apă ce a provocat predarea cetăţii e un fals. In Sarmizegetusa este apă, iar scena in cauză de pe Columnă se referă la împărţirea cupelor cu otravă, nu a apei, Hadrian (amantul lui Traian si viitorul împărat al Romei), când a intrat in oraş fiind izbit de mulţimea cadavrelor găsite.

3 Iordanes e fascinat de influenţa lui Deceneu asupra dacilor, care cănd văzu că geţii „il ascultau in toate şi că erau inzestraţi cu o inteligenţă naturală ii invăţă aproape toată filozofia, căci el era un maestru renumit in această materie. Astfel, invăţindu-i morala, el infrănă obiceiurile lor barbare; instruindu-i in fizică el ii indrumă să trăiască conform naturii, sub domnia legilor proprii, pe care ei le posedă in formă scrisă pină azi şi pe care le numesc belagines. Ii invăţă logică şi reuşi să-i facă abili in găndire, şi superiori altor popoare. Demonstrăndu-le cunoaşterea teoretică, ii invăţă să observe cele douăsprezece semne ale zodiacului, şi cursul planetelor care le traversează, şi toată astronomia. El le explică cum creşte şi descreşte faţa lunii, le arătă cu cit globul incins al soarelui depăşeşte in mărime planeta noastră terestră. Le explică numele a 346 de stele, şi de asemenea sub ce semne lunecă ele pe bolta cerească, de la răsărit pină la apus”. Apoi Iordanes continuă şi mai exaltat „Gandiţi-vă vă rog, ce plăcere pentru aceşti oameni bravi de a fi instruiţi in doctrinele filozofice cind, pt puţin timp, nu erau angajaţi in război! Puteai să ii vezi, pe unul scrutind poziţiile cerului, pe un altul examinand natura ierburilor şi a arbuştilor; acesta urmărind creşterea şi diminuarea lunii, in timp ce un altul privea lucrarea soarelui şi observa cum aceste corpuri cereşti sunt intoarse şi aduse inapoi de rotaţia cerurilor. După ce ei (geţii), invăţau raţiunea tuturor acestor lucruri, se odihneau. Invăţandu-i prin ştiinţa sa aceste lucruri, Dicineus ciştigă o reputaţie printre ei, in aşa fel că el domnea nu numai peste oamenii din popor, dar şi asupra regilor lor” (XI, 69-71). Intr-adevar, un tablou fabulos.

4 Nume de „dac” nu provine de la „dava” (localitate, sat) cum au crezut mulţi istorici, inclusiv N. Iorga, ci de la lup. Demonstraţia, in stilul lui exhaustiv, aparţine lui M. Eliade (De la Zalmoxe…). Daos este numele frigian al lupului, iar dahae, cel iranian, se ştie, popor cu mult influenţe in zonă; mai trebuie adăugat iliranul dhaunos (lup), sau oraşul Dauos-dava din Moesia inferior, care insemna literalmente „satul lupilor”. Deci dacii, care se numeau mai inainte asa, işi iau numele acestui carnasier sau „cei care sunt asemenea lupilor”sau cei ce seamănă cu lupii. Detaiile sunt numeroase, mai amintim doar că celebrul steag dacic de luptă este un cap de lup cu corp de dragon (atenţie, nu şarpe).

5 E surprinzătoare, in acest spaţiu creştin, promovarea unui împărat pederast, prigonitor de creştini, aflat la indexul Bisericii Catolice mulţi ani – scos prin bunăvoinţa unor papi care au binecuvintat ştergerea de dovezi, inclusiv a unei scene de pe propria-i Columnă.

Mai multe poze aici:

https://www.facebook.com/vasile.dolean/media_set?set=a.894418137235938.1073741837.100000032806857&type=1

Show-ul emigrantilor

Nu poti fi condamnati cei care au plecat din tara pt o paine mai alba, recunoastere, demnitate profesionala si umana, certitudine, samd. E de inteles cautarea mai binelui personal. De aici porneste si mai binele general, cu toate ca el se circumscrie mai scurt sau mai lung tot spatiului personal…adica strain.

De aceea exista intotdeauna rezerve practice si morale in ce priveste capacitatea si dreptul emigrantilor de a evalua si opina asupra situatiei de la noi. Profunzimea si izul mediului local nu pot fi percepute prin internet. Ai fi roman implica sa stai sa platesti taxe si impozite aici, oricat de cretine si aberante, sa te lovesti de mizeria si indolenta din spitale si scoli, sa traiesti inconsecventa mediul politic si economic, sa traiesti balacareala publica si agresivitatea de la fiecare pas, sa vezi promovarea incompetentiei in locul valorii, samd; dar sa si construiesti ceva. Caci in spatele circului de la TV se construieste o tara, mai impiedicat, dar micile si marile afaceri, impreuna cu omenii care muncesc in ele, in ciuda unui macromediu absolut cretin, sustin si dezvolta tara asta intr-o perspectiva ce ma tem ca va fi mai atragatoare decat monotonia vestului. Exista o realitate dincolo de TV, internet si facebook, dar cladita cu sacrificii ce merita mai mult decat orice maretie occidentala.

Astfel, nu vad de ce niste oameni dintr-un spatiu strain, oricat de bine intentionati si informati, ar decide ei pt un viitor si o realitate pe care NU si le asuma. Nu au dreptul moral pt binefacerea asta, si in multe tari europene nici juridic, cel mai recent exemplu fiind Scotia, unde marele Sean Connery nu a avut drept de vot, pe motiv de…nerezidentza.
Asta nu justitifca incompetenta celor ce au organizat votul din afara si si-au batut joc de oameni (o cunoastem bine de la intern), dar daca „diaspora” (apropo, cei 2-300 mii posibili votanti sunt doar 10% din cei plecati) sunt asa de implicati, ii invit sa participe la inaltarea Romaniei de la intern.

PS: Nu, nu am votat cu Ponta. Si mai mult, am aproape jumate din familie abroad; si nu in ultimul rand, am avut perspectiva personala asupra Romaniei, atit din vest, cit si din est. De fapt tocmai de aceea.

Cumintenia Pamantului

Este scoasa la vinzare de citeva zile, statul avind drept de preemptiune. Printre pomenile electorale, achizitia de EUR 20 mio – la cit e evaluata statuia (i.e.  2-3 km de autostrada), ar trebui sa fie o prioritate a guvernului. Daca tot nu a avut nici un proiect national, indiferent de domeniu, poate mai scapa putin turma prin arta. Cu atit mai mult cu cit, Cumintenia Pamantului ar fi bine sa figureze in toate pietele lumii (C Noica).

Tot C Noica face o exegeza de exceptie (vol. Simple Introduceri…) acestei complexe realizari ale lui Brancusi, si imi permit sa sumarizez rapid, caci e de efect, cel putin prin prisma intelegerii operei si a valorii ei. Analiza lui graviteaza in jurul asimetriei, putin observate chiar de critici, intre partea stanga si dreapta a statuii, de sus pina la mijloc. In aparenta e fatza unei debile, a unei « idioate mongoloide », doar ca asta e valabil doar pt emisfera stanga. Aici regasim un par de trib african, pronuntat, deasupra urechii, evidentiate (in dreapta nu exista ureche!), nara stanga e mai ridicata, sugerand daca nu primitivism, atunci o clasa inferioara. Capul aplecat usor spre stanga formeaza o gusa, care amplifica diagnosticul de idiotenie. Sanul stang e mai ofilit, lasat intr-o „animalitate laxa” – sau, poate sub povara muncii, a maternitatii trecute sau pur si simplu a lipsei de frumos. Gusa se stinge in schimb inspre dreapta, parul e mai putin aici, al unei „pariziene”, nara mai mica si delicata, la fel si pupila, ce indica patrundere si finete in gandire. Evolutia de la primivitism / clasa inferioara la frumusete si noblete e marcanta, iar senzualitatea capata contur si prin sanul fraged, mai ridicat si rotunjit, pregatit parca pt maternitate. In partea stanga totul aduce a natura bruta si primitivism, care se civilizeaza si umanizeaza in partea dreapta, intr-o stranie devenire, pe care artisul a creat-o subtil, fara sa aduca deformatie si dezechilibru in identitatea ei umana. Nota interpretativa e de asemenea sugestiva, si dincolo de universalitatea ei, care acopera tot globul (la prima expunere in 1910 la Bucureşti ii s-au adus asemanari cu zeitatile egiptene, cu figuri asiriene si miceniene, cu unele chipuri din luma indica, sau din arta tragica – „Gânditorul” – si multe altele), este expresia intelepciunii,  cel putin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinţei, care a convertit totul în abilitate tehnică. Si nu in ultimul rand, aduce ceva din cuminteania taraneasca a lumii din care, in 1907 Brancusi abia se desprinsese.

Personal cred ca mai e un mesaj, si anume cumintenia e data de imbinarea naturala, simultana si necalculata (in acelasi om, in acelasi spatiu, chiar in acelasi sistem) intre frumos si lipsa de stralucire, intre noblete si mijlociu, intre inteligenta inalta si saracia duhului (i.e. nu prostie, ci retinere), intre voluptate si cenusiu senzual, intre genialitate si debilitate (geniilor li se permite putina idiotenie). Statuia are marele har de a linisti, si doar aceasta dihotomie consubstantiala poate aduce cumintenia, liniştea: uratenia cuprinzatoare e respingatoare, o zeita voluptoasa a frumusetii pure tulbura ; un nobil pursange scuturat de contactul cu lumea inspira izolare si aroganta, iar un taran needucat neintelegere si poate dispret. Inteligenta pura e echivoca (are si ceva rau in ea), iar ignoranta nu înaltza si nu atrage; geniul e o contradictie cu lumea timpului sau, la fel si idiotul. Imbinarea aceasta in devenire, nesparta, poarta simbolul intelepciunii – sophia – cumintenia. Desigur, fara stigmatul rautatii, care nu atinge deloc bipolarul fiintei lui Brancusi.

Interpretarile nu se opresc aici si arata, dincolo de arta, intelepciunea lui Brancusi actuala ca intotdeauna. Inca o valoare autohtona ce va fi mai mult ca sigur ignorata de guvernul che guevara, revolutionari ai nimicului, montati parca sa confirme sintagma altui filosof, de neam de nevoiasi care aduc o umbra grea infinitului de intuneric al sufletului.

84870 articol_1410218155

Libertatea de expresie

Libertatea de expresie

Este o componenta esentiala a libertatii umane, si implicit a oricari societati democratice (si liberale).
Ceea ce se intampla acum cu atacurile la adresa Antena3 deviaza fondul problemei. Problema nu este cum face A3 rating (mai mare decat toate TV de stiri la un loc, si uneori lider absolut) ci de ce.
In SUA nu exista CNA. Daca am un canal TV si cred ca pot face rating arantindu-mi fundul in fiecare seara sunt liber sa o fac. Voi avea succes? In prima seara da, dupa aceea putin probabil, un dvd porno e mai instructiv.
Dar nu discutam in termeni de ideologie si substanta, ci comerciali. A3 e un business de succes, care spre deosebire de patronul ei (inca) nu a furat, si produce rating, e adevarat nu rareori arand funduri. Dar libertatea lor de expresie nu poate fi atacata. Daca cineva se simte lezat, exista procesul calomniei si al insultei, la fel ca in State. Libertatea e nemarginita pana cind atinge libertatea celuilalt. Pina atunci am libertatea telecomenzii. Daca sunt sub cupola legii si fac si business atacandu-mi „dusmanii” inseamna ca sunt grozav. Dar aici apare problema restului.
Toti manipuleaza, important e sa o faci cu succes comercial. Citesc azi pe unul Mixitch de pe Hotnews care e chipurile socat cand a aflat de filozofia manipulatorie a postului A3. Ha, parca el ar lucra pt oficiosul Vaticanului si ar scrie din convingere. Frate, sa nu cadem in ridicol, in Romania nu exista presa dezinteresata.

Succesul incredibil al A3 trebuie cautat in alta parte, la public. In SUA nu pot sa am succes cu nimicuri pt ca paradoxal exista un public educat si cu asteptari inalte (pt o TV de stiri, nu vorbim de junk TV care abunda).
Nu s-a vazut nici 5% din inversunarea de azi impotriva modificarii legilor educatiei a caror parinte a fost (ca intotdeauna) PSD cu toate ca au distrus ultima bruma de ceea ce se cheama invatamant si din realizarile lui Funeriu; iar secretul succesului A3 deriva mai degraba de aici, ignoranta publicului lor merge deseori mana in mana cu emotia, exploatata la maxim de Gadea & co (desigur fara a jigni mari personalitati care admira postul, pt motive laudabile, a privi A3 monocolor e tot un pic de stalinism).
Deci probabil trebuie sa ne concentram pe noi mai mult decat pe altii, atit timp exista o justitie care se pare ca incepe sa functioneze (si spre deosebire de alte tari avem si un CNA, un caine de paza al deontologiei care nu mai exista demult).

Antreprenorul român (sau viitoarea colonie penitenciară)

 

Problema capitalului autohton in economia romaneasca nu este nouă, si nu e cazul să reluăm generalitati. Totusi, importanta lui este cu atit mai mare astăzi cu cit degradarea societăţii si a valorilor este accelerată, iar lipsa unei identităţi naţionale se acutizează, atit din cauze interne legate de incompetenţa managementului public local in instituţiile care trebuie, cit şi de un – poate mult spus – „atac” aproape generalizat, din partea unor oameni de cultură, istorici, sociologi sau jurnalişti – nu tocmai dezinteresaţi – care aruncă in derizoriu bruma de valori şi simboluri locale, şi încearcă să ne creeze o imagine deloc romanţată.

Dincolo de beneficiile economice, cultura, valorile sociale si umane locale pot fi create, păstrate si promovate in, şi din corporaţiile româneşti, ca mediu de formare social in care petrecem, de bine de rău, cea mai mare parte a vieţii.

Din păcate, probabil peste 90% din corporaţiile cu capital autohton (nu vorbim de întreprinderi mici sau micro – putem defini o corporaţie, faţă de un IMM, să zicem, prin min. 50 de angajaţi, o cifră de afaceri şi active de câteva milioane de euro) sunt antreprenoriale, aproape indiferent de domeniu, de la produse alimentare, agricultură, construcţii, samd. Înţeleg diferenţa dintre o corporaţie-corporaţie şi o „corporaţie”-antreprenorială aceea că in primul caz acţionariatul este uşor mai disipat, există o sumă de sisteme şi procese de guvernanţă care diminuează puţin importanţa personală a lui Ionescu sau Popescu, şi mai ales, o dihotomie, mai mare sau mai mică după caz, intre acţionariat şi management.

La polul opus e conducerea centralizată, autarhică, discreţionară uneori, individuală a patronului.

Problema antreprenorului român cred că e una de psihologie colectivă, moştenită de la răposatul regim comunist, şi in special de la sacrificatul său fiu.

Am convingerea că la nivel de subconştient, majoritatea dintre noi îşi dorea înainte de împuşcăturile din decembrie ’89 să fie, cind va fii mare, puţin din nea Nicu. Cred că omul ăsta a marcat psihologia a milioane de romani, cu repercusiuni pina azi, generând ceea ce se cheamă in cărţile de business, over confidence (şi over competence), adică ne pricepem la toate, de la construcţii la agricultură, şi de la finanţe la resurse umane sau IT.

Dincolo de megalomanie, asta nu doar că plafonează dezvoltarea afacerii la limita de incompetenţă a patronului, dar şi împiedică asigurarea succesiunii, prin formarea de sisteme de guvernanţă, precum şi altor (micro) lideri. Această absenţă a succesiunii este accentuată şi de educaţia beizadelelor de patroni, cele mai mult absentind de la cursurile care oricum nu au fost predate despre muncă, sacrificii, datorie faţă de neam şi glie sau măcar faţă de ceea ce a construit familia. Armăsarii englezi din faţa cafenelelor franţuzeşti din secolele trecute au fost inlocuiţi de sutele de cai putere de sub capotele nemţeşti sau italiene, dar in acelaşi decor de dolce vita.

Lipsa acestei succesiuni reale in majoritatea afacerilor mari (a căror cerinţe de competenţe oricum cresc proporţional cu dimensiunea afacerii), mă duce la previziunea sumbră că in următorii 10 ani, capitalul romanesc la nivel de corporaţii (medii şi mari) va fi cvasi inexistent in Romania; aportul la nivel de mentalitate al noilor generaţii / afaceri, va fi limitat la un nr. restrâns de domenii (gen IT), căci in cele existente, in special producătoare, (celelalte, construcţii si comert sunt oricum cu grad de volatiliate ridicat) barierele de intrare sunt mari, iar acumularea primitivă a capitalului nu mai este posibilă, ea producindu-se in anii marilor privatizări, sub o clasică reţetă marxistă (de la produse alimentare, la maşini grele, ferme agricole sau edituri de carte – dintre care, apropo, unele acum poarte nume humane şi înfierează lăcomia).

(Mă uit, pur aleator, la două afaceri mari de succes (Edy Spedition şi Aldis), prăbuşite mai tare sau nu, după moartea tragică a patronilor lor; exemplele sunt multiple.

E păcat mare de uriaşele eforturi şi inspiraţii din anii din urmă a multor oameni de afaceri de valoare pt ca totul să se năruiască aşa.

 

Situaţia asta e probabil o ultimă grea moştenire a „celorlalţi”, astfel încât, pe fondul secătuirii de substanţă din celelalte domenii, a exodului de capete, vom ajunge literalmente o colonie, poate chiar una penitenciară, unde condamnaţii suntem noi, cei de rând, sfârşind fără să ne dăm seama cind şi cum, in timp ce ne întindem botul la bolul cu mâncare pus de alţii.

 

 

 

PS: Mă uit, meditativ, din inima Segarcei, la catargul uriaş cu drapel tricolor vizibil de la zeci de km, tronind chiar deasupra parcului de zeci de mii de cai putere care lucrează ogorul Olteniei; la baza lui, un citat din Regele Mihai ne aminteşte de identitatea naţională şi trecutul nostru monarhic.

Puţin mai la deal, sub acelaşi acoperiş de holding, se întinde la fel de impozant Domeniul Coroanei, fosta cramă a Casei Regale (şi actuală, de fapt), refăcută din temelii şi adusă la o strălucire mai scinteietoare celei dată acum 100 de ani dată de Carol I, al cărui bust sobru şi elegant, ca şi Regele, te întâmpină la intrare, dar ce mă face să mă întreb de fiecare dată ce va fi aici peste 10-15 ani…